Daca va surprindeti de multe ori spunand ca nu stiti ce vreti, inseamna ca nu va cunoasteti, INCA! Daca spuneti mereu ca stiti ce vreti si totusi, cand v-ati indeplinit dorinta, nu sunteti foarte satisfacuti inseamna ca, de fapt, nu va cunoasteti dorintele reale, INCA! Daca va este DEJA clar ce va place, ce va trebuie, pe ce puteti miza pentru a fi multumiti si fericiti, pot spune ca va cunoasteti bine. Insa totdeauna o persoana poate descoperi noi calitati, aptitudini si dorinte la ea insasi.
Autocunoasterea este un proces pe cat de important (esential, chiar!), pe atat de sabotat pe parcursul intregii vieti. Intai, este sabotat de parinti si persoanele din imediata apropiere, care ne creeaza un portret pe baza perceptiilor, sperantelor, iluziilor, dorintelor sau chiar a neimplinirilor proprii, renuntand astfel la a descoperi ce aptitudini, calitati sau slabiciuni ascund anumite comportamente ale copiilor. ,,Esti un tantalau”, ,,tu ai talent la muzica si se vede ca-ti si place sa canti, vei fi un adevarat muzician”, ,,tu nu esti in stare sa recompui singur piesele astea, parca ai doua maini stangi”, ,,cand o sa ajungi absolvent de facultate, voi fi mandru de tine”. In afara de aceste etichete, cator persoane nu li s-au inoculat de mici principii ,,sanatoase” de viata precum: abundenta materiala este conditia recunoasterii sociale, ca mersul la teatru te transforma pe loc intr-un cult, ca performantele sportive nu pot coexista in aceeasi persoana decat impreuna cu analfabetismul, ca o fata trebuie sa …, ca un baiat trebuie sa … si exemplele pot continua pe 100 de pagini.
Munca aceasta de sabotare a cunoasterii reale de sine este continuata cu multa determinare in scoala – prin tendinta de uniformizare, prin standarde rigide, prin accent aproape exclusiv pe indesarea de cat mai multe informatii, in dauna stimularii creativitatii si a feedback-urilor copiilor.
Cand scoala isi termina treaba urmeaza prietenii, iubitii si iubitele, sotii si sotiile, sefii si colegii de munca – toti sunt preocupati de a ne caracteriza, de a ne defini. Poate din cauza aceasta nici nu au timp sa se defineasca pe ei insisi. Pentru ca, sa ne intelegem, majoritatea oamenilor pun etichete. Foarte putini sunt, insa, preocupati de a-si descoperi propriile etichete. Asadar, noi insine suntem sabotori inversunati ai propriei cunoasteri de sine, prin teama si/sau ignoranta – teama de ce am putea descoperi si de schimbarile ce ar decurge de aici si ignoranta de a nu incerca macar.
De aceea se intampla sa fim convinsi si la maturitate de lucruri care nu ne reprezinta deloc si pentru care consumam mari resurse de timp, energie si bani, fara a avea satisfactii pe masura.
Am citit cu mare placere atat articolul cat si comentariile. Cat adevar! M-am regasit pe rand si in adolescenta intarziata si in fata ascultatoare care taie marginile de la friptura
))
Si uite cum ne-au trebuit mii de ani sa ajungem la inteleapta vorba antica – NOSCE TE IPSUM…
Da… constat si eu ca intr-adevar nu stiu cine sunt si ce vreau cu adevarat. Dar poate ca ma simt bine asa sau poate nu …. Poate e bine sa existe cineva pentru a te indruma in viata, sa-ti dea un imbold, sa te faca sa te gandesti la propria fiinta. De ceva vreme am cunoscut o persoana care prin istorisirea unor povesti, m-a facut sa vad altfel lucrurile. Si am ajuns la o concluzie: ar trebui sa intelegem ca orice persoana este valoroasa pentru ceea ce este, ca fiecare om are defecte si nu exista oameni perfecti. Odata ce am acceptat ca putem gresi uneori, putem incerca sa reducem numarul de erori.
Niciodata nu e prea tarziu pentru a lua decizia corecta sau pentru a ne razgandi.
Io trec printr-o faza mai rebela de adolescenta intarziata. Am descoperit ca imi plac surprizele! >:)
Inteleg ca soarele asta cu dinti a adus in sufletul tau buna-dispozitie si chef de surprize. =))
Daca stii sigur ca-ti place in deriva, nu e nimic gresit. Dar cum poti sti tu sigur ceva, cand recunosti ca n-ai prea multa cunoastere de sine?!?
Si nu pricep: ori ti-e frica de ce ai putea descoperi, ori pur si simplu nu vrei, ca sa iti oferi surprize? (sanchi…)
Mai, dar am si io o intrebare, dincolo de toata teoria asta? Si daca nu vrei sa te cunosti pe tine, si vrei sa-ti oferi in continuu surprize tie, sa plutesti in deriva prin viata? E ceva gresit in asta? Mie mi-e frica de prea multa cunoastere de sine. Poate sunt o persoana altfel decat imi inchipui io ca sunt si ce trist ar fi sa aflu asta.
Clar nu-i timpul pierdut
Cred ca nu ma puteam exprima mai bine decat Dana si Alina. De-a lungul existentei mele am incercat sa ma opun anumitor reguli ale familiei, ale societatii, evident ca am fost etichetata intr-un fel sau altul, pt ca am avut curajul sa fac altfel decat majoritatea… dar de cele mai multe ori nu mi-a pasat…, uitandu-ma in urma, constat ca puteam sa fac multe mai multe lucruri asa cum as fi vrut eu, care s-ar fi potrivit personalitatii mele si modului meu de gandire…. dar inca nu-i timpul pierdut.
Consider ca este trist sa descoperi, uitandu-te in urma la viata ta, ca ai facut tot timpul ceea ce altii au cerut de la tine. Ai renuntat la visele tale pentru ca cei din jur (parinti, profesori, prieteni, etc.) ti-au pus o eticheta si-au considerat ca stiu ce-i mai bine pentru tine.
Din pacate petrecem multi ani cu formarea noastra, invatand mecanic lucruri care, in cele mai multe cazuri, nu au aplicabilitate practica in defavoarea creativitatii, cea care ne-ar dezvolta imaginatia, ne-ar putea ajuta in gasirea rapida a solutiilor in diverse situatii.
Traim intr-o societate ingradita de reguli si constrangeri care impiedica dezvoltarea si exprimarea personalitatii, crearea unui sistem propriu de valori. Suntem otraviti ani la rand cu expresia “pentru ca asa trebuie” si noi suradem fericiti.
Inchei cu un crampei de text din cartea ,,Relaxeaza-te – Viata merita traita!”, de Loretta Laroche, in care autoarea, cu umor, rezuma printr-un exemplu tema de fata:
“[...] eram si sclava regulilor. faceam anumite lucruri fara sa stiu de ce. daca faceam o friptura, taiam marginile si le aruncam, asa cum facusem dintotdeauna. La un moment dat, mi-a trecut prin minte sa o intreb pe mama de ce faceam asa.
- De ce taiem marginile fripturii? am intrebat.
- Nu stiu, intreab-o pe bunica ta.
Am sunat la Francesca.
- Nu stiu de ce faci tu chestia asta, zice ea. Eu obisnuiam sa tai marginile pentru ca nu intra friptura in tava. [...]“
Cred ca aceasta sabotare are legatura cu inchistarea poporului roman in prejudecati, etichetari sociale, si de aici se rasfrange si asupra educatiei.Programa scolii romanesti nu incurajeaza creativitatea, exprimarea liberului arbitru si de aici si introvertirea noastra ulterioara si lipsa de self-respect. Aici nu e de urnit doar parerea noastra despre noi insine, ci un intreg mecanism social daca vrem sa schimbam aceasta problema la nivel general.